Improvizatie.

Vroiam sa incep o scurta fictiune, but i don't think i'm up for it. Asa ca voi face a short improv session.

Let's try...
Bobo ciorapul

Bobo astepta momentul. Toata viata lui asteptase acest moment. Din prima zii, cand s-a trezit intr-un fel de inchisoare intunecata foarte mica, ocazie cu care a aflat ca este claustrofob. De atunci a stiut ce doreste.

Sa iasa. Parca era ieri...

Saracul a suferit ce-a suferit, in caldura si intuneric, dar vocile, vocile distante ii dadeau speranta. Poate exista ceva inafara. Poate ca lumea nu e un vid in care n-ai loc nici sa te intinzi. La inceput a fost greu, o panica initiala urmata de o disperata incercare de a-si pune capat zilelor, care se distingeau intre ele doar prin perioada in care nu se auzeau voci deloc. Dar cand esti intr-un spatiu mai mic decat toleranta preotiilor catolici pentru casatoria intre homosexuali, optiunile sunt limitate. Limitate, insemnand O optiune, care nici macar opiune nu e. Poti doar sa stai, sa te obisnuiesti cu durerea. Sa-ti accepti soarta, si daca ai noroc, sa pierzi orice speranta. Atunci cand n-ai la ce sa speri, n-are ce sa te dezmageasca. Dar vocile, futu-le, vocile vagi, indistincte, nu incetau. Bobo se gandea, oare, cu ce gresise de era pedepsit in acest hal. In scurta sa existenta, neavand ocazia sa cunoasca alta viata decat asta, asa ca, unde si cum a putut gresi? Cum poti fi judecat si condamnat cand nu ai ce judeca? Dar aceste intrebari erau irelevante. Dupa un timp, datorita unui triplet magic, claustrofobie, spatiu intunecat stramt, si speranta, Bobo ajunsese sub orice critica, nu mai percepea trecerea timpului, si propriile sale ganduri, era pur si simplu atrofiat...

Dar, dupa cum ne invata dumnezeu, si viata, good things come to those who wait (pentru cei imbecili, ai rabdare si vei fi rasplatit). Cand viata trecea pe langa Bobo insesizabil, soarta a scos un picior, a pus piedica vietii si asta a cazut peste al nostru Bobo. Marti, la ora trei dupamiaza, Bobo s-a trezit brusc dintr-un pui de somn pentru a simti o senzatie ciudata, noua, dar in acelasi timp, foarte naturala. Lagarul lui se misca. Dar nu vibratii subtile, o miscare ampla, energica, iar Bobo tot dadea cu capul de tavan. Dar nu-i pasa, nici nu-l durea. Dupa atata timp de tortura constanta, de durere si rabdare, in sfarsit se intamplase mare minune. Desi in mintea sa marea minune nu era un concept bine definit, mare minune de fapt consta in intmplare insine, faptul ca se intampla ceva! Toate simturile i se iscutisera, dupa o neincetata hibernare, era plin de energie, asta era momentul, acum conta sa fie vigilent si sa absoarba fiecare bob de... orice.

Miscarile variau. Leganatul se transformase intr-un fel de descensiune, apoi totul a inceput sa se zguduie foarte tare, nu ca-ntr-un cutremur, ci mai spasmatic, se lovea de toti peretii, dar a strans din dinti (metaforic) si a rezista. A rezistat. Simtea ceva, parca era dupa colt, daca ar fi avut o limba, in varf ar fi sezut. Atat de palpabil, la un scuipat distanta, ii simtea mirosul, gustul, parca se uita direct la ea, oare? Se poate?... Libertate?

to be continued